Conducerea Primăriei

Primăria municipiului

Consiliul Local

Liberul acces la informatiile de interes public -cf. L544/2001

LEGEA 52/2003 PRIVIND TRANSPARENTA DECIZIONALA IN ADM. PUBLICA

LEGEA 52/2003

Impozite si taxe

Autoritate tutelara, social

Arhitect sef -Urbanism

Starea civila

Regulamente şi dispoziţii

Servicii Publice

Strategia Nationala Anticoruptie

Studiu de prefezabilitate asupra sistemului geotermal de încălzire din Beiuş

Studiu de prefezabilitate asupra sistemului geotermal de încălzire din Beiuş
Inchide

Trimite unui prieten

Historia

Tipărește pagina - Historia Trimite unui prieten - Historia

 

Beiuş  

 -repere de istorie -

 

 

 Beiuşul şi ţara lui. Nu se poate vorbi despre Beiuş, fără a ţine seama de teritoriul denumit generic Ţara Beiuşului,  cu străveche rezonanţă istorică   ( pertinentia -districtum ), constituind o oază de dezvoltare atât economică, cât şi socio-culturală la scară, neexagerând,  milenară. Configurat pe Bazinul superior al Crişului Negru se individualizează atât prin configuraţia geografică, cât şi prin trăsăturile proprii, prin evoluţia istorică aparte. Peste dealuri  şi văi, înconjurat de brâul munţilor Apuseni, Ţara Beiuşului este o ţară aparte, unde aromele anotimpurilor ascund , ca un vin de soi, un iz de  istorie multiseculară, cultură, civilizaţie şi trăinicie pe aceste meleaguri.

Această individualitate a fost formată in decursul secolelor, prin coexistenţa paşnică şi multiculturalitatea locuitorilor ei, cu valenţe şi  merite recompensate prin atestarea oraşului în rang de civitas şi oppidium ( oraş liber şi târg), chiar prin ridicarea locuitorilor ei la rang de nobili. Aici, prezenţa atâtor culturi şi culte au interacţionat în mod prolific şi constructiv, iar mai târziu, mari ctitori  de aşezăminte  educaţionale au transformat acest civitas ascuns in văile munţilor , în lider de cultură naţională românească a Transilvaniei şi României.

Urme străvechi de locuire datează chiar  din paleolitic, iar in toată zona  Beiuşului,  au fost găsite şi  aşezări neolitice fortificate.Peisajul cu reale valenţe pitoreşti, măreţia Apusenilor, colinele dealurilor , apele Crişului Negru şi a afluenţilor săi, a făcut ca  districtul Beiuşului  să ajugă de timpuriu unul din cele mai importante  din Bihor, atât ca mărime, cât şi prin organizare.Vremurile tulburi ale primului mileniu nu au lăsat mărturii scrise asupra vieţii pe aceste ţinuturi. Ţinând cont de condiţiile existente pentru agricuitură şi păstorit, organizate în obşti săteşti,  cu jude ales  în fruntea lor, populaţia autohtonă (vlachi, blachi ) de la acea vreme îşi ducea liniştită existenţa. Migraţia popoarelor din primele secole nu au modificat în măsură semnificativă sistemul de organizare , iar influenţele mai puternice (bizantine, slavone),  au dus la adoptarea timpurie a ritului creştin de răsărit şi suprapunerea acestuia peste modul de viaţă ancestral. . In a doua jumătate a mileniului I, dezvoltarea social-economică, apariţia relaţiilor de producţie feudale au determinat apariţia primelor formaţiuni politico-administrative pe acest teritoriu, reprezentate de cnezate şi voievodate.

Stabilirea triburilor maghiare in Câmpia Pannonică după anul 896 aduce prin incursiunile acestora, contactul cu populaţia concentrată şi organizată atât  în zona  Biharea (castrum Byhor) aflata sub conducerea lui Menumorut, care intră în conflict cu solii regelui Arpad cucerită anevoios din cauza poziţiei strategice ( după cronica  Gesta Hungarorum, Anonymus- 1150 )

Primele surse documentare indirecte despre ţinuturile Beiuşului apar, temporal, după întemeierea Regatului Ungariei în anul 1000. Consolidarea statală a atras după sine extinderea şi colonizarea populaţiei maghiare în Crişana şi în zona Beiuşului, dar acest fapt a determinat doar coexistenţa şi acomodarea reciproca a celor două popoare.Ca dovadă de convieţuire şi nu asimilare, este prima menţiune ce poate fi atribuită Ţării Beiuşului, datată 1205, în scrisoarea Ponticelui  Inocenţiu al III-lea, către arhiepiscopul de la Kalocsa (Ungaria), prin care semnalează existenţa unei reşedinte episcopale de rit grecesc (ortodox) şi dorinţa de atragere a acesteia la catolicism, pe ţinuturile fiilor lui Bele cneazul (terra filiorum Bele knese).

Existenta acestui teritoriu ca entitate de sine -stătătoare este puternic susţinută şi de tradiţia locală, ruinele cetăţii de la Finiş, fiind denumite uzual "Belovar" sau in maghiară " Béla -vár" (cetataea lui Bela). Ca încheiere, printr-o deducţie logică simplă ar explica denumirea Beiuşului în limba maghiară Belényes, derivat foarte uşor din Beleknes (n.a)

Ar fi prea anevoioasă tratarea exhaustiva a numelui oraşului, cunoscând o serie de modificări în documetele şi înscrisurile din diferite momente istorice: Benenos (1291-1294); Benenes (1309 ); sacerdos de villa Belenus (1332 ); Belenes (1333 ); voyuoda de Bivinis (1345 ); Belinis(1374 ); Belynes (1422 ); libera civitas Belynes (1441 ); oppidium Belynes (1451 ); Belenyes (1602); oppiudium Belenyes (1808 ); Beinşiu (1749);  Beinş (1828 ); Beinşiu (1844); Belényes( 1857).

 După 1862, în limba română,  se foloseşte exclusiv forma definitivă Beiuş, punând capăt unei metamorfoze seculare de toponimie locală, rezultată atât prin evoluţie, cât şi prin influenţele lingvistice, sau chiar provocată ignoranţa cronicarilor medievali. Nu se poate uita de popularul Binş, omniprezent in graiul contemporan, denumire ce transcede oraşul propriu-zis fiind atribuită curent întregii zone a Beiuşului.

În prima jumătate a sec.XII-lea, Ţara Beiuşului constituia un domeniu  marginal  al coroanei ungare,  dar fară a afecta viaţa obştilor săteşti.Schimbarea majoră va interveni după înfiinţarea Episcopiei catolice la Oradea ( Episcopia Varadinenses, 1067, ca prim episcop menţionat Hieronymus vel Alexius), şi trecerea treptata a ţinuturilor crişene sub jurisdicţia biseriicii, ca feudă, iar episcopul stăpân feudal. Marea invazie a tătarilor din 1241 va distruge aproape complet si zonele bihorene, cu pierderi extreme şi în rândurile populaţiei (descrierea cu lux de amănunte a fost făcută de episcopul Rogerius in „Carmen Miserabile").În 1247, după ani de reconstrucţie, şi localităţi repopulate, episcopia catolică îşi reia activitatea, şi probabil în acelaşi an regele maghiar Béla al III-lea face danie episcopiei, întrega Ţară a Beiuşului. În primele acte de donaţie-pertinentia Belinis-, adică ţinutul Beiuşului, este înregistrat cu 677 de porţi. Populaţia româneasca, va uzita în continuare de propriile forme de organizare şi vechile întocmiri  -jus valachorum- cu noii stăpâni ai locului.Anul 1257 aduce rezidirea cetăţii de la Finiş, de către episcopul Vincenţiu de Oradea, pe pe temeliile castrum Belland, care împreună cu cele de la Şoimi, Cărăsău, Petid şi Ginta, constituiau un amplu sistem de fortificaţii pe valea Crişului Negru.

        Cetatea Finişului, deţinută de episcopul catolic Benedict în anul 1294, a fost ocupata de Roland Borşa, voieiod al Transilvaniei.De teama unui atac iminent din partea armatei regale, Roland încheie armistiţiu.Importante sunt însă înscrierile din  actul armistiţiului , care amintesc de românii din depresiunea Beiuşului „ca oameni liberi, cu aceleaşi drepturi şi rosturi ostăşesti ca şi ungurii...".

Organizarea , precum şi conducerea românilor de către voievozi proprii reiese dintr-un document reprodus de  Codex Diplomaticus Hungariae ,datat 1363 , emis de capitlul orădean, prin care „ ..se adevereşte că Ioan, voievodul Beiuşului şi fraţii lui,  s-au împăcat cu Nicolae, fiul lui Cândea din Zlatna".

Poziţia importantă a localităţii , ca al doilea oraş de reşedintă al episcopiei catolice orădene, este reliefată in multiple rânduri. În 1308, episcopul Emeric avea o casă în Beiuş, unde" petrecea mult timp", şi denumit "Nutrix curiae nostrae", în traducere liberă- ce are grijă (nutrix - doică) de curia noastră.Ca un reper important este anul 1404, când se aminteşte de cetatea Beiuş, de castelanii şi voievozii săi. Pe colina unde se află actualmente cimitirul romano-catolic, se mai regăsesc încă ruinele vechii  biserici- catedrală, ridicate de episcopul  Andrea Scolari în 1413, concomitent cu acordarea de privilegii localităţii , numită „Civitae Eclesiae nostrae Belynes" -adică oraşul nostru episcopal.La 1441 Beiuşul este în  rang de oraş liber „libera civitas Belynes", ca apoi la 28 octombrie 1451 documentul emis de cancelaria episcopiei cu  numele episcopului Ioan Vitez de Zredna (episcop al Oradiei între 1445-1465, cancelar al lui Iancu de Hunedoara, umanist, diplomat) , declară Beiuşul oraş liber  civitas -şi târg- oppidium, scoţându-l de sub jurisdicţia castelanilor de la Finiş.

 

În baza acestei diplome, Beiuşul primeşte dreptul de    a-şi alege anual un jude primar şi 12 juraţi, să judece pricini şi sa aplice pedepse, şi să folosească sigiliul cu inscripţia „Sigillum oppidi Belenes". Privilegiile obţinute au fost păstrate şi reînnoite la 1491, 1495, 1503 ,1548 , în anul 1558 de Sigismund Bathory,  iar în final la 1782, de împăratul Iosif al II-lea.

Revenind pe firul istoriei, o data cu rezidirea cetăţii de la Finiş şi ridicarea catedralei catolice, în Beiuş au fost colonizaţi meşteri burgunzi, pe străzile pitoreşti existente şi azi Burgundia Mare şi  Mică, iar pe cele două străzi perpendiculare, Pătăreasca Mare şi Mică, de la poalele dealului unde se ridica catedrala, locuiau acei       " venerabile patres ", parohi aduşi din Italia de Ioan Vitez de Zredna. Cu multă mândrie se afirma că aceste străzi "burgundii şi pătărăşti ", sunt cele mai vechi din oraş, dar realmente sunt cele  care păstrează vie  istoria multiseculară a urbei.

Castelanii cetăţii Finiş nu au respectat întru totul documentul emis de episcopul Ioan al IV-lea ceea ce va duce la emiterea unui document de mare  importanta pentru viitorul Beiuşului .Astfel, prin Diploma din 1448 el înfrânează abuzurile funcţionarilor domeniali din Beiuş şi ale castelanilor din Cetatea Finişului. După cum reiese din document pentru orice contravenţie privitoare la iobagii români, ba chiar şi la cetăţenii din oraşul Beiuş, îi închideau într-un turn sau în temniţe ude, fără lumină.Prin Diploma din 28 octombrie 1451 a aceluiaşi episcop Beiuşenii au fost scutiţi de dări faţă de coroană cât şi faţă de feudalii Cetăţii Finiş. In fiecare an oraşul avea dreptul ca în ziua de Sf. Gheorghe să-si aleagă un jude primar, doisprezece juraţi dintre cei mai distinşi şi cei mai de seamă locuitori ai oraşului.

Diploma Regală a oraşului dată de regele Vladislav al V-lea în 1454, Diploma in 1478 dată de episcopul Pruis, Diploma în 1495 a episcopului Dominic Kalmancsehi din care reiese că Beiuşul avea târguri săptămânale şi se acordau înlesniri negustorilor locali în târgurile din împrejurimi, Diploma episcopului Gheorghe Szatmari din 1503 care potoleşte fricţiunile dintre ("târgarii "din Beiuş şi oraşul episcopal Suplac (Szeplak) sunt documente notabile referitoare la comerţ-târguri şi iarmaroace, exploatarea minelor de fier şi aramă şi la traiul populaţiei.

După bătălia de la Mohacs din 1526 Beiuşul a jucat un rol important atât ca oraş de graniţă cu rosturi politice cât şi ca centru strategic.Documentele istorice ale vremurilor, însemnările unor călători străini peregrini prin părţile noastre din secolele Xll-Xlll şi chiar mai târziu, se referă şi la Beiuş. Iezuitul spaniol Alfonso Carillo (1553-1608) trimis în misiune la sfârşitul lui decembrie 1590 pentru informare asupra situaţiei din Transilvania şi pentru a face propagandă iezuitâ face referiri şi la Beiuş în scrierile sale. De asemenea marele cărturar turc Evila Celebi (1611-1684) a vizitat cetăţile Pomezeu şi Finiş, iar în 1661 şi oraşul Beiuş despre care scria:  "Este o comună mare cu o mulţime de raiale, intre unguri şi valahi, înstăriţi şi cu sate înfloritoare, la înscriere această comună a fost trecută la cetatea Oradea. Fiind un Unui foarte bogat,oameni mai arătoşi ca cei de aici nu se întâlnesc în alte ţinuturi".

In 1551 mercenarii lui Castaldo sub conducerea lui Componius Bernardo d"Aldana au prădat Beiuşul şi satele de pe valea Crişului Negru.Referindu-se ia Districtul Beiuşului conscripţia din anul 1552 prin care fiscul imperial din Bihor prin oficialul Ladislau Litteratus consemnează pentru acesta un număr de 420 porţi, ceea ce însemna că era un district mare. Cele 420 porţi cuprinse in conscripţie erau formate din aproximativ 840 familii şi peste 7560 locuitori.In cunoaşterea relaţiilor feudale de pe Domeniul Beiuşului la sfârşitul secolului al XVI-lea ne ajută două documente de o excepţională însemnătate publicate de marele istoric Dimitrie Prodan. Este vorba de două conscripţii suna din 1589 şi cealaltă din august 1600, care înscriu obligaţiile ţăranilor şi satelor din domeniul amintit : dijme, cenzuri, daturi, daruri, lucru etc. Urbariul din 1589 cuprinde oraşul Beiuş şi ceh 15 sate unde sunt înscrişi 541 de supuşi ,pe când urbariul din 1600 este mai complet şi cuprinde 65 localităţi cu1773 capi de familie. Din aceste documente cunoaştem ocupaţiile de bază ah locuitorilor: agricultura, vânătoarea, pescuitul, munca la pădure, meşteşugurile, exploatarea şi prelucrarea minereului de fier şi cupru, fierăritul, arămitul, lemnăritul. Sunt atestate numeroase mori de apă, topitorii de fier şi aramă. In contul obligaţiilor feudale aproape toate satele de pe domeniul Beiuş erau obligate să lucreze pentru aceste manufacturi.

Urbariile din secolele XVI-XVII întăresc unele privilegii sau acordă altele noi care favorizau dezvoltarea agriculturii şi a meşteşugurilor in corelaţie cu factorii naturali şi sociali ele vor determina fenomenul specializării satelor din jur meşteşuguri ţărăneşti din care unele se păstrează şi azi. In Beiuş au apărut breslele tăbăcarilor, cojocarilor, zidarilor, fierarilor etc. Ele se vor regăsi şi în numele străzilor care se vor păstra până după jumătatea secolului al XX-lea: strada Vasile Lucaciu s-a numii "Tăbăcarilor", strada Devei s-a numit "Zidarilor", strada Brânduşei - "Lăutarilor" s.a.

Pe plan politico-istoric  sunt semnificative raporturile dintre întâiul unificator de tară  - Mihai Viteazul şi oraşul Beiuş. Astfel, în anul 1599 după victoria obţinută la Selimbar, Minai Viteazul pune stăpânire pe Cetatea Finişului.La 1 august 1600 MihaiViteazul înştiinţează pe Bartolomeu Somogy "prefectul" Beiusului asupra pericolului ce-l reprezintă pentru oraş o ceata de aproximativ 700 de ostaşi polonezi si cazaci ce veneau dinspre Ineu, trimişi de Sigismund Bathory pentru a jefui. Somogy le iese în cale si îi alunga evitând astfel prădăciunile si omorurile. Episodul demonstrează teza ca între domnul unificator si castelanul Beiusului Somogy, existau legături mai vechi, legături care în decembrie 1600 determina pe Mihai Viteazul în drumul sau spre Viena sa poposească pentru 2 zile la Beius iar la plecare sa lase pentru paza oraşului pe ostenii săi sârbi se sub comanda lui Dimitrie Buzinca.

In anii 1618 şi 1660 Beiuşul este devastată de turci iar în anul 1661 ajunge sub stăpânire turceasca fiind anexat paşalâcului Oradiei până ia 1686.În anul 1686 armata austriacă alungă pe turci din Beiuş, asuprirea turceasca fiind înlocuita de cea austriaca.

În anul 1711 are loc răscoala curuţilor condusa de Francisk Rakoczi II, Beiusul devenind teatru de lupta între răsculaţi si armata imperiala. In vâltoarea acestor mişcări sociale, cetăţile Beiuş şi Pomezeu devin baze de aplicaţie ah curuţilor. Cete de sârbi, aliaţi ai habsburgilor dau foc şi pradă oraşul Beiuş in două rânduri.Prin pacea de la Satu Mare din 1 mai 1711, încheiată intre răsculaţi şi guvernul imperial se spune dărâmarea tuturor cetăţilor de rezistentă ale curuţilor. „Astfel îşi sfârşeşte existenta şi Cetatea Finişului, cea care veacuri în sir a fost scutul şi apărarea acestui colt de tară". Din falnica cetate au rămas peste veacuri doar câteva ziduri şi mormane de piatră.

Documentele atestă că in secolul al XVIII-lea in oraşul Beiuş din Tara Beiuşului, înfloresc agricultura, meşteşugurile, comerţul astfel că spre sfârşitul secolului şi începutul" noului secol districtul Beiuş cuprindea un târg -Beiuşul - şi 72 de sate.Tot in acest secol oraşul cunoaşte o perioadă de afirmare a elementului românesc în viata politică şi socială. In baza urbanului din 1769 împărăteasa Măria Tereza dă dreptul românilor să-si schimbe domiciliul. Un număr destul de mare se stabilesc în Beiuş unde învaţă meserii şi se ocupă cu negoţul.Aceste momente încheie o primă parte a istoriei oraşului Beiuş secolul al XVIII-lea reprezentând intrarea sa în modernitate. De aici încolo se poate vorbi despre dezvoltarea culturală a oraşului.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea locul otomanilor a fost luat de habsburgi iar Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte "protectoratul" împăratului Austriei. La 4 decembrie 1691 a fost elaborată "Diploma leopoldină" care a reprezentat temeiul organizării Transilvaniei până în 1867. Ea garanta instituţiile existente din această provincie. Considerată ca o constituţie a Transilvaniei aceasta stabilea in 18 puncte raporturile cu guvernul de la Viena precum şi principiul de guvernare. Cu instaurarea stăpânirii habsburgice a venit rândul Bisericii romano-catolice de a-si reocupa poziţiile pierdute. Au fost reînfiinţate episcopiile romano-catolice din Oradea (1692) şi Alba Iulia (1715), li s-au restituit moşiile, s-au făcut danii noi iar călugării iezuiţi au fost readuşi în principat ca misionari. Prin atragerea românilor la unire cu Biserica Romei " se urmărea pe de o parte înmulţirea catolicilor şi implicit creşterea rolului politic al statului catolic transilvan (reprezentanţii catolici în Dietă), căci membrii acesteia se alegeau după numărul credincioşilor fiecărei confesiuni, iar pe de altă parte ruperea legăturii românilor din Transilvania cu fraţii din Tara Românească şi Moldova."In atare situaţie românii s-au văzut nevoiţi "să accepte condiţionat unirea în credinţă cu Biserica Romei".

Lipsa nemeşilor in Tara Beiuşului, existenta unui singur feudal - Episcopia catolică din Oradea a făcut ca influenţele calvineşti să fie slab resimţite. Având nevoie de forţa de muncă a românilor biserica catolică le va asigura acestora putinţa unui trai mai bun.

Despre un început de organizare a elementului românesc se poate vorbi doar din primele decenii ale secolului al XVIII-lea.. "Noi românii, neam de sate - spune Constantin Pavel - afară de pre staţiuni iobăgeşti şi câteva slujbe pe lângă domeniu n-aveam aici pe lângă oraş întocmiri sociale şi rostim...superioare" şi deci "nimic nu ne vorbeşte până la data aceasta de vreo organizare bisericească aici în Beiuş, unica forţă ce în trecut ne-a strâns în jurul unui modest altar, care în aceeaşi vreme avea să fie nu numai altarul legii ci şi acela al limbii româneşti". Aşa se explică de ce primii copiatori de cărţi bisericeşti "pribegiţi de peste munţi in părţile Bihorului nu se opresc la Beiuş, ci in sate şi comune modeste ca Rabăgani, Saca, Josani, Gurbesti, Căbesti... şi că primul protopopiat înainte de anul 1503 se găseşte la Seghiste, iar apoi la Câmpanii de Sus şi Vaşcău.La vremea când începe să bată şi in Moldova vântul ce aducea libertatea cultelor exprimate în edictele imperiale - Regulamentul Naţiunii Ilirice din 1770, Ratio Educationes din anul 1777 şi edictul "tolerantiae" din 1781, în satele din Tara Beiuşului existau deja soli de organizaţii bisericeşti..

Cat priveşte Beiuşul deşi se organizează sub aspect bisericesc mai târziu va deveni centul luptei de rezistenta ortodoxă. Acest fapt a fost favorizat şi de aşezarea aici, începând din primii ani ai secolului al XVIII-lea unui mare număr de macedo - români şi greci fugiţi din calea turcilor, oameni bogaţi foarte harnici şi buni gospodari. Nefiind subordonati stăpânului feudal, ei se bucurau de libertate de miscare, dându-i Beiuşului un important impuls pe plan economic şi cultural-bisericesc.

începuturile bisericii ortodoxe suni controversate. Constantin Pavel afirma că "românii abia în 1726 în putură ridica în Beiuş o clopotniţă" iar Petru E. Papp că "dintr-o notiţă pe marginea unei psaltiri se spune că la 1733 s-a ridicat o capelă ortodoxă şi o clopotniţă pentru trei clopote. Titus Roşu intareste această afirmaţie amintindu-l pe Popa losif, preot, zugrav, scriitor, legator de carti, cel care a zidit în 1733 biserica de lemn din Beiuş şi care a dăinuit până la ridicarea cehi de zid la finele secolului al XVIII-lea ". In fine părintele Teodor Cios ne spune că "printre ceh 100 de biserici ortodoxe române din Bihor, menţionate la 1724, in Beiuş era o biserică înzestrată cu clopote". Lăsând la o parte datele în discuţie este importantă atestarea acestei biserici care de atunci încoace a avut un rol foarte important.Informaţii despre Beiuş şi alte centre religioase de pe valea Crişului Negru le găsim într-un manuscris rămas de la Mihai de la Beiuş din anul 1695. Aflăm de aici că la acea dată in Tara Beiuşului existau trei importante centre cultural - regioase Beiuşul, Seghişte şi Şuşti, că biserica ortodoxă de aici desfăşura o intensă activitate de traducere a cărţilor religioase din limba slavonă în română, de copiere a unor cărţi destinate cultului şi pentru a învăţa scrisul şi cititul .Toate acestea atestă că în Beiuş există inca de la sfârşitul secolului al XVII-lea o organizaţie bisericească puternică.Titus Roşu apreciază că la Beiuş exista sediul unei autorităţi ecleziastice superioare de care trebuiau să asculte toţi preoţii şi monahii din zonă.Preotul losif din Beiuş, cunoscut ca "popa Iosif consemnează pe o carte slavonă: In anii de la Hristos 1733...la acest an,am început a face biserica cea românească". Această bisericuţă de lemn a fost loc de închinăciune şi reculegere până în anul 1784 când a fost ridicată biserica actuala din deal..

Preocupări similare au şi românii uniţi. Astfel , la cererea vicarului episcop Meletie Covaci adresată in 1756 Consiliului Locotenenţial de a crea "scoli poporale" la Oradea, Beiuş şi Vaşcau, împărăteasa răspunde favorabil. Cert este că la mijlocul secolului al XVIII-lea în Beiuş exista o scoală în care invăţau atât copii din familiile unite cât şi ortodoxe. Şcoala este atestată şi printr-un document păstrat la Arhivele Statului din Oradea şi anume catalogul elevilor din Beiuş datat 19 iunie 1759, în care găsim numele a 12 elevi şi al învăţătorului Nyekeforo Papp.Împărăteasa Măria Tereza a acordat atenţie înfiinţării scolilor în scopul luminării popoarelor din monarhie şi în acest scop a dispus să se ridice scoli în fiecare comună cu obligaţia locuitorilor de la sate să-si trimită copiii la scoală. Interesul manifestat de împărăteasă pentru cultivarea popoarelor a avui ca bază cel puţin două cauze: neştiinţa de carte ca urmare a dominaţiei îndelungate a turcilor şi nevoia de osteni destoinici şi supuşi. 

În anul 1719 se constituie Primăria oraşului Beiuş. În 1733 se constituie Domeniul episcopal român unit de Oradea cu sediul şi administraţia în Beiuş, unitate care a însemnat creşterea prosperităţii populaţiei din mai multe localităţi din Ţara Beiuşului.În anul 1742 se înfiinţează Parohia romano-catolică Beiuş, 1779 se constituie Parohia reformată din Beiuş, la 1780 a fost constituită Parohia greco-catolică Beiuş,  1797 a fost înfiinţată Parohia ortodoxă Beiuş, iar în 1797 ia fiinţă Protopopiatul greco-catolic Beiuş.

 La 5 iulie 1787 împăratul losif al II-lea întăreşte dreptul oraşului de a tine patru târguri peste an: primul la 16 februarie, al doilea la 4 mai , al treilea la 3 august, al patrulea la 4 noiembrie şi în fiecare joi piaţa săptămânală. Urmarea este dezvoltarea economică şi demografică deosebită, care va pregăti terenul pentru rolul pe care-l va juca Beiuşul in secolul al XIX-lea in acest colţ de tară.Oraşul va cunoaşte o intensă şi bogată activitate culturală şi de învăţământ. Ceea ce va impulsiona în mod deosebit dezvoltarea oraşului şi ridicarea sa culturală va fi deschiderea unui gimnaziu de către vlădica Samuil Vulcan în 1828. Acesta purta inscripţia „Educatione iuventuti huius provinciae" deschidea larg porţile pentru luminarea tinerimii din toate provinciile vecine. După cum constata Constantin Pavel: "Gestul episcopului fondator intr-o vreme de nesiguranţă şi necurmate războaie de la începutul sutei a XIX-a devine un act eroic şi istoric de cea mai mare importantă în viata românilor ardeleni. ..Peste 338 de sate româneşti numai în cuprinsul Bihorului fără urmă de vreo scoală românească mai înaltă. şi unde mai pui Aradul, din nemijlocita apropiere, cu o populaţie exclusiv românească. ..si pe urmă Satmarul şi Maramureşul, sa nu mai amintesc şi Banatul. Pe toată această imensă întindere românească n-avea nici o scoală naţională secundară."

Putem afirma că Beiuşul a fost prezent in toate marile evenimente ale istoriei neamului nostru: După David Prodan, beiuşenii au adăpostit-o pe soţia lui Horea care era căutată de autorităţile vremii spre a fi arestată. In revoluţia de la 1848 oraşul este prezent prin loan Dragos deputat de Beiuş în Dieta de la Budapesta care a negociat o înţelegere între revoluţionarii maghiari şi români în primăvara lui 1849, şi prin profesorul Ion Munteanu participant direct la revoluţie.

 În anul 1851 se înfiinţează judecătoria mixtă Beiuş, iar la 1855 a luat fiinţă Protopopiatul Ortodox Român de Beiuş.

Românii Beiuşeni au fost aproape în permanentă reprezentau in Parlamentul de la Budapesta. Intre anii 1866-1872 l-au avut pe Dimitrie lonescu, cel care a luptat pentru Liceul „Samuil Vulcan" Beiuşeanul Partenie Cosma remarcabil luptător pentru drepturile românilor, a reprezentat oraşul în Parlament între anii 1872-1881. Mai târziu nume te lui va fi legai de înfiinţarea şi activitatea "Astrei" din Sibiu, Banca "Albina" din Sibiu şi crearea Partidului Naţional Român, el făcând parte din grupul care a elaborat programul partidului. Dintre parlamentarii Beiuşeni mai amintim pe Vasile Lucaciu (Leul de la Sisesti), personalitate de primă mărime in istoria luptelor pentru realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

După stingerea revoluţiei de la 1848 în viata economică şi socială a oraşului se petrec schimbări importante. Câte târgurile Beiuşului se îndreptau oameni din toate colturile Crişanei, Banatului şi Tării Moţilor aducând spre valorificare produsele muncii lor.Beiuşul este un punct central în Depresiunea Beiuşului, fapt pentru care mulţi istorici o numesc Tara Beiuşului. Târgurile de peste an aveau şi un caracter social, cu ocazia lor „arvunindu-se" mâna de lucru pentru zonele de câmpie mu pentru lucrările agricole din zona. Astfel era „târgul slugutelor„ ce avea loc de Sângeorz (23 aprilie).

Un remarcabil eveniment în viata culturala a românilor din Beiuş a fost înfiinţarea Casinei Române în 1871 din iniţiativa lui Partenie Cosma care va răspândi cultura în Tara Beiuşului şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale şi pentru unirea tuturor românilor. Casina Română a fost socotită "mama tuturor celorlalte societăţi şi asociaţiuni culturale ce s-au creat în Beiuş „întreaga viată social-politică şi culturală a oraşului a pulsat în cadrul şi in Jurul acestei casine: biblioteca publică, conferinţele, portul popular, adunările meseriaşilor şi negustorilor. O importantă acţiune organizată de membrii casinei a fost colectarea de fonduri şi bunuri de întrebuinţare îndelungată pentru fraţi de peste Carpaţi Luptători in războiul pentru independentă.

Consultând lista membrilor Casinei Române constatăm că figurau nume din întreaga Tară a Beiuşului ceea ce dovedeşte că oraşul a fost un important centru polarizator pentru satisfacerea necesităţilor educaţional-culturale a locuitorilor din zonă.Legat de războiul pentru independentă trebuie amintit că Regimentul 2 Dorobanţi cu garnizoana actuală în Beiuş a participat la acest război şi o parte din trupă subofiţeri şi ofiţeri au fost decoraţi prin Înaltul Decret 1245 din 22 mai 1878.

Pentru a putea promova idealurile culturale şi ideea unităţii naţionale intelectualii oraşului împreună cu învăţătorii şi preoţii satelor creează numeroase alte societăţi şi asociaţiuni culturale : Reuniunea meseriaşilor români, Despărţământul Beiuş al Astrei, Reuniunea de cântări "Lyra", Reuniunea femeilor române din Beiuş şi jur, care activau nu numai în Beiuş ci şi în sate unde îşi creează "secţiuni", filiale", "agenturi".

Înfiinţarea în martie 1911 a Librăriei si Tipografiei "Doina" Beius a însemnat o importanta oportunitate care timp de peste trei decenii şi jumătate va răspândi în Ţara Beiuşului, şi nu numai, sute şi sute de tipărituri şi tot atâtea speranţe-mărturii ale bogăţiei spiritualităţii româneşti din acest colţ de ţară românească.

Aşa cum cunoaştem deja şcoala româneasca din Beiuş a contribuit la formarea si afirmarea în viata social-culturala si politica a tarii a mari si importante personalităţi printre care a 2 mitropoliţi ai Transilvaniei, 12 membri ai Academiei Române, printre care unul, Alexandru Roman, a avut o contribuţie determinanta în constituirea celui mai înalt for ştiinţific  şi cultural al ţării şi  alţi importanţi oameni politici, cadre universitare si specialişti de înalta ţinută ştiinţifică.Învatamântul beiuşan a cunoscut o continua dezvoltare. Astfel în urma cu 120 ani, la 1886 funcţiona cu doua clase de studii si mai multe meserii o scoală care s-a numit "Scoala Industriala de Ucenici", la 1896 i-a fiinţă Scoala Civila de fete care v-a deveni Liceul Greco-Catolic de Fete, iar la 1922 îşi deschide porţile Scoala Normala de Conducătoare, actualul Liceu Pedagogic "Nicolae Bolcaş", scoli care au contribuit, alături de societăţile si asociaţiunile culturale la ridicarea culturala a Tarii Beiusului a locuitorilor ei.Datorita acestor importanţi factori educaţionali încă de la 1861 documentele vremii menţionează o importanta activitate cultural-artistica în întreaga Ţară  a Beiuşului, desfăşurată de societăţile şi asociaţiunile culturale printre care Societatea de lectură "Samuil Vulcan" (1862), Casina română (1871), Despărţământul Beiuş al Astrei (1898), Reuniunea de cântări Lira (1905), Reuniunea femeilor române din Beiuş şi jur (1918) şi altele.În Beiuş au apărut numeroase ziare şi reviste în limba română şi maghiară: Belenyes es videke (1900), Belenyesi ujsag (1908-1914), Beiuşul(1 iunie 1921), Calendarul Bihorului (1921-1927), Observatorul (1927-1935),  Rânduri (1934-1936), Crişul Negru (1936-1938) şi altele de mai mică circulaţie.

 Pentru a întregi tabloul acţiunilor de consolidare a imităm naţionale menţionăm evenimentul alegerii în Vasile Lucaciu, "Leul de la Sisesti" deputat în Parlamentul de h Budapesta ,1a 27 august 1907. Referindu-se kt desfăşurarea campaniei electorale şi alegerea Iui Vasile Lucaciu ziarul "Lupta" din Budapesta scria: "Beiuşule falnic, tu care prin truda şi jertfă făcuşi această, minune, cuib de vechi cnezi şi voievozi români, izvor de lumină pe care ni l-au dai Samuil Vulcan şi Mihai Pavel. Astăzi mărire ţie se cuvine, Beiuşule. Ţie celui dintâi dintre oraşele şi satele româneşti din Bihor".De-a lungul deceniilor, polarizarea în jurul Beiuşului a întregii suflări româneşti din tara ce-i poartă numele se accentuează devenind organizatorul luptei pentru împlinirea visului de aur al tuturor românilor, Marea Unire cu Tara Mamă.

Această polarizare devine mai evidentă la finele secolului trecut şi în perioada interbelică.La 31 octombrie 1918 ia fiinţă Consiliul Naţional Român Central iar la 3 noiembrie Consiliul Naţional Român din Beiuş având ca preşedinte pe dr. Ioan Ciordaş. In prealabil, în luna octombrie luase fiinţă Garda Naţională Română compusă din 20 de luptători şi care a primit ulterior o organizare militară serioasă cu 70 de soldaţi şi câţiva ofiţeri sub comanda căpitanului loan Vostinar.Populaţia din Beiuş a primit cu deosebită bucurie rezultatul luptei lor - reintroducerea limbii române ca limba de predare în Liceul "Samuil Vulcan".Ca o recunoaştere a luptei şi militantismului beiuşenilor pentru idealurile românilor din Ardeal şi pentru meritele sale personale în organizarea şi conducerea acestor activităţi în Beiuş dr. Ioan Ciordaş este ales membru de vază în conducerea centrală a Partidului Naţional Român. El a fost printre cei care au elaborai şi adoptaţi Proclamaţia de Unire cu Ţara din 12 octombrie 1918 de la Oradea.La 27 noiembrie 1918 in localul Casinei Române are loc adunarea electivă a cercului electoral Beiuş - Vaşcău In care din ordinul Consiliului Naţional Român central suni aleşi 5 delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia printre care şi Beiuşenii loan Ciordaş şi Ilarie Crişan.In acelaşi local şi aceeaşi zi se constituie provizoriu şi îşi alege delegatele pentru Alba Iulia Reuniunea femeilor române din Beiuş şi împrejurimi.

La Aibă Iulia si-au trimis delegaţi mai toate societatea şi asociaţiunile culturale şi profesionale din Beiuş.In vreme ce reprezentanţii oraşului la Alba Iulia ascultau Proclamaţia Unirii, acasă in Beiuş ziua de 1 decembrie 1918 a fost sărbătorita cu toată solemnitatea dar şi cu toată bucuria. La întoarcerea acasă delegaţilor ti s-a făcut o primire triumfală. In ziua de 26 decembrie 1918 la Beiuş s-a ţinut o mare adunare populară la care au participat pe lângă orăşeni şi "o impresionantă mulţime de ţărani" din satele Ţării Beiuşului cu care ocazie Petru E. Papp protopopul ortodox român de Beiuş a vorbit despre însemnătatea actului de la 1 Decembrie 1918.

Cu toate că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a hotărât şi consfinţit unirea Transilvaniei cu România reprezentanţii Antantei au fost de acord să se impună o linie de demarcaţie provizorie prin care Bihorul şi judeţele limitrofe rămâneau sub jurisdictia vechii stăpâniri a Monarhiei Austro- Ungare. Această situaţie precum şi izbucnirea revoluţiei socialiste ungare după modelul rusesc a dezlănţuit acţiuni de terorizare a românilor.Elementele revoluţionare şi comandamentul din Beiuş se fac vinovaţi de crime comise in localităţile Sighistel, Fanate, Câmpani de Sus, Câmpani de Jos, Lunca, Vascău, Cârpinet, Finis, Beiuş.

Printre cei ucişi bestial se aflau capii mişcării unioniste, martirii Beiuşului, Bihorului, ai României, dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş din Beiuş, Nicolae Bogdan din Vascău, Gheoghe Pălcut din Finiş şi un mare număr de ţărani din localităţile mai sus menţionate.

 

Celor mulţi dintre cei ce abordează viaţa economica din Beius si Ţara Beiuşului ,  sunt tentaţi să minimalizeze rezultatele obţinute, trebuie sa le atragem atenţia supra faptului ca încă de la mijlocul secolului al XIV-lea în Tara Beiusului se afla cea mai mare parte a Domeniului Beiuş al Episcopiei Romano-catolice de Oradea   cu sediul si administraţia în Beius, domeniu care dezvoltă în zonă activităţi de exploatare si prelucrare primară a lemnului, activităţi de exploatare si prelucrare a minereurilor de fier, cupru si metale preţioase, a marmurei, diverse manufacturi si ateliere meşteşugăreşti de fierărie, tăbăcărie, cizmărie, tâmplărie, croitorie, comerţ etc., în cadrul cărora munceau un important număr de salariaţi. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea constituindu-se si breslele.Datorita dezvoltării economice autorităţile imperiale ale vremii încă de la mijloc de veac al XIV-lea acorda Beiusului dreptul de a organiza peste an  4 târguri de  ţară şi târgul săptămânal de fiecare joi.

 

După anul 1900 si în Beius apare mica industrie exprimata în câteva unităţi cuprinzând între 25-30 de salariaţi. Este vorba de Întreprinderea economică moara sistematică, Uzina electrică  (1910), Fabrica de gheaţă şi moara de ulei S.A. (1931) Fabrica de cărămidă, Fabrica de spirt, Fabrica de biscuiţi etc.Apar unităţi de interes economic printre care: Cooperativa agricolă "Beiuşană" (1935), Cooperativa forestieră "Bradul Beiuşului" (1937), Cooperativa "Doina învăţătorilor" (1944) şi altele.

 După primul război mondial se impunea ca o necesitau redresarea economică a Tării Beiuşului lipsită de industrie cu o populaţie săracă ce dispunea de insuficiente mijloace de trai.Situaţia clasei muncitoare se înrăutăţeşte, muncitorii solicitau intervenţia ziarului "Beiuşul" pentru a găsi un loc de muncă. Singura sursă de câştig era munca la pădure, dar guvernul opreşte exploatarea lemnului ceea ce loveşte crunt mai ales satele din zona montană.Reforma agrară din 1921 aduce unele imbunătatiri în condiţiile de viată. In Beiuş sunt împroprietărite 144 persoane cu terenuri în intravilan şi 108 cu terenuri în extravilan.Deşi a avui scăderile ei in concepţie şi mai ales in aplicare reforma agrara a contribuit la dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste din agricultură şi a îmbunătăţit situaţia materială a unei pâr ti a ţărănimii.In perioada interbelică relaţiile de producţie capitaliste se fac simţite şi in Beiuş.

In Beiuş sunt aproximativ 119 comercianţi şi tot atâţia meseriaşi la o populaţie de 4293 locuitori la finele anului 1930.In perioada Dictatului de la Viena Bihorul a pierdui cele mai bogate zone care au devenit surse de materii prime şi produse agro-alimentare pentru armatele de ocupaţie.Este o perioadă deosebii de grea pentru Beiuş deoarece fiind în partea care nu a fost cedată devine reşedinţa de judeţ unde sunt mutate toate autorităţile şi instituţiile judeţene cu personalul lor şi în plus a trebuit să facă fată unui mare număr de refugiaţi in condiţiile în care oraşul şi locuitorii nu erau înstăriţi. Intr-un document din 13 februarie 1940 se menţionează că Beiuşul are "5070 suflete din care 978 capi de familie .In oraş funcţiona Banca populară Regională "Vintila Bratianu, Cooperativa agricolă "Beiuşana" şi Cooperativa Crisul Negru. Sunt 778 case construite din cărămidă şi câteva din lemn... Există un dispensar comunal şi un spital pe specialităţi, 3 farmacii... Sunt 4 scoli primare cu 7 clase: scoală primară de stat cu 223 elevi şcoala primară romano-catolică cu 26 elevi, scoală primară reformata cu 35 elevi şi scoală izraelită cu 31 elevi... 2 biserici ortodoxe, 2 biserici unite, 1 catolică, 1 reformată, 1 sinagogă, 1 casă de rugăciune pentru baptişti plus 6 capele.". Această situaţie durează până după octombrie 1944 când Oradea este eliberată şi administraţia se reîntoarce la vechile locuri .

Comerţul în cea mai mare parte a fost reprezentat prin comerţul de stat prin Cooperativa "Incoop" si prin comerţul particular care cuprindea:  magazine textile,  fierărie,  articole sticlărie, magazine mixte,  cârciumi,  restaurante,  cofetarii,  tutungerii,  librării,  cooperativă cu caracter universal. Ateliere:  arămărie,  brutării,  croitorii,  cizmarii,  ceasornicării,   cojocarii,  compactorie,  coafuri,    curelărie,  dogari,  dulgherii,  fierării,  frânghieri,  geamgii,  electrice,  instalator,  foto,  frizerii, lăcătuşerii,  lingerii,  măcelării,  tinichigerii,  pantofari,  tăbăcarii,  tâmplarii,  tocilarii,  rotarii,  pălărierii,  opincari,  sitari,  mobila,  chimice. Cooperative : "Victoria", "Doina", "Bradul Beiuşului", "Crişul", "Beiuşana" - bancă populară. Situaţia sanitară: 9 medici ,6 farmacişti şi 4 dentişti. Instituţii publice:Prefectura Beiuş, Primăria oraşului, Judecătoria mixtă, Comisariat de politie, Birou de siguranţă, Secţia de jandarmi pentru plasa Beiuş, Percepţie fiscală, Serviciu de control fiscal, Garda financiară, Ocol agricol, Ocol silvic, Liceu de băieţi, Liceu de fete, Scoală normală de conducătoare, Scoală de ucenici, Scoală primară de stat, Scoală primară reformată, Subinspectoratul muncii, Oficiul PTT, Grădiniţa de copii de pe lângă scoală primară, Grădiniţa de copii de pe lângă scoală normală de conducătoare, Spital de stat, Serviciu sanitar uman Serviciu sanitar veterinar, Depozit MAT, Oficiul casei asigurărilor sociale, Gara CFR, Oficiul SA Telefoane, Regimentul 35 artilerie, Biserica ortodoxă română, Biserica română unită, Biserica romano-catolică, Biserica reformată, Biserica izraelită, Comisia locală a sindicatelor unite.

In oraş mai funcţionau următoarele : o sală de teatru,o sală de cinematograf, un hotel,un cămin de ucenici, două centre de lapte,cantina copiilor săraci care funcţiona sub patronatul primăriei şi era subvenţionată de aceasta.

Un document din 1 iulie 1955 se menţionează faptul că în Beiuş sunt 1950 clădiri suprafaţa locuinţe lor fiind de 8570 ha. La data de 15 septembrie oraşul avea 6150 locuitori din care bărbaţi 2971, femei 3179 şi 1877 familii. La data de 24 noiembrie 1955 în oraş existau 3 autoturisme, 1 autobus ,8 autocamioane şi 4 tractoare rutiere în sectorul de stat si 1 tractor şi 3 motociclete în proprietate privată.

Dezvoltarea economică şi demografică a oraşului Beiuş a fost extrem de lentă, situaţie ce se menţine până la reforma administrativ-teritorială din 1968 când în oraş sunt amplasate o seamă de instituţii cu caracter teritorial, precum şi unele secţii sau servicii ale unor unitati productive din Oradea : Oficiul muncii, Punctul de lucru ADAS, Oficiul de gospodărire a apelor, Depozitele UJCOOP, Tribunalul teritorial, Judecătoria, Filiala Băncii Naţionale şi altele, care au oferit noi locuri de muncă. Dintre secţiile cu caracter productiv : Şantierul de drumuri, Coloana auto şi serviciul de investiţii 1 MTF, Coloana ITSAIA, Şantierul TCLO. Până în 1972 unitatea cu cel mai mare număr de salariaţi a fost Fabrica de industrie locală cu aproximativ 380 salariaţi. In 1972 a fost dată în folosinţă Fabrica de mobilă care a pornit la drum cu 500 salariaţi iar în 1990 a ajuns la 1500 salariaţi. In 1977 intră în producţie Fabrica de maşini de găurit cu peste 860 salariaţi . Mai mult de 50 la sută din salariaţii ce lucrau în întreprinderile şi instituţiile oraşului erau navetişti.

Revoluţia din decembrie 1989, a găsit oraşul Beiuş, aşa cum a fost, şi a şi rămas: liniştit. Nu au avut loc represalii, nici violenţe, în 22 decembrie având loc o adunare populară de amploare în centrul oraşului. Ca şi  primar , a fost desemnat prin vox populi, ing. Laurenţiu Dale, iar în curând, prin formarea CFSN-ului, prin participarea reprezentanţilor partidelor politice noi sau reînfiinţate şi a organizaţiei de tineret "Forum", oraşul a avut şi for administrativ.

Prin alegerile libere ce au urmat succesiv  din 1990, primarii aleşi ai Beiuşului au fost: Ioan Dărăban ( 1990-1992 ), Ion Popa ( 1992-1996 ), Octavian Codreanu ( 1996 -2000 ), Silviu Odobasianu (2000-2004;2004-2008), Adrian Nicolae Domocoş (2008-2016).In prezent, după scrutinul din iunie 2016, primarul municipiului este Petru Calus  Mlendea .

Schimbările de după 1989, trecerea la economia de piaţă au bulversat viata economică a Beiuşului. Din peisajul economico-industrial au dispărut unităţi  specifice fostei industrii socialiste, iar altele şi-au redus foarte mult activitatea: Cooperaţia meşteşugăreasca, Cooperaţia de consum, S.C. Beiuşana etc.     Şi în aceste condiţii deosebit de grele, datorita interesului si strădaniilor depuse în ultimii ani de administraţia comunitara a fost încurajat mediul local de afaceri si atraşi investitori externi, astfel ca Beiuşul s-a confruntat si se confrunta cu unul dintre cele mai scăzute procente pe ţară a şomajului. La ora actuala în municipiu funcţionează peste 340 de agenţi economici dintre care un număr destul de important au între 300 si 500 de angajaţi.    

Descoperirea şi punerea în valoare a resursei de apă geotermală, a transformat Beiuşul în primul oraş din ţară încălzit majoritar cu apă geotermală. Implementarea proiectului nerambursabil de 4,3 milioane de euro, va permite racordarea majorităţii gospodăriilor la beneficiile apei termale, şi realizarea unui proiect ambiţios de parc acvatermal pe o suprafaţă de 10 ha, ce va impulsiona covârşitor turismul balnear in Beiuş în strânsă coabitare cu turismul montan practicat în zonele cunoscute ale Ţării Beiuşului şi ale Apusenilor.

 

Documentare: Kovacs Zoltan

 

 

Galeria foto - Historia

Fișiere - Historia

ACHIZIŢII PUBLICE

Plan de achiziții publice

Lucrari de investitii

Proiecte beiuşene

Oraşul nostru

Info utile

Localitati infratite

Personalităţi beiuşene

Cultura

Învăţământ